Malnutritia Protein-Energetica

Am tot încercat de-a lungul timpului să repar. Am început cu lucruri uşoare, materiale. Prima dată când am început să fac ceva, a fost să schimb un bec, apoi să repar o ţeavă. Am ajuns până să zugrăvesc singură o întreagă garsonieră. A fost destulă muncă, dar eram mulţumită şi bucuroasă că m-am descurcat singură şi nu am depins de nimeni.
Mai târziu am început să aprofundez treaba asta cu reparatul şi m-am apucat de studiat psihologie. Hai să repar nişte minţi am zis.  Am crezut că ar fi mai interesant şi aş face ceva în folosul celor din jur, încercând să îi repar. Părea promiţător, mintea umana, conexiuni neuronale, stări, trăsaturi de personalitate, comportamente, personalitatea, tipuri, tipare şi tipologii. Foarte frumos. Până să mă îndrăgostesc de medicină. Am zis că o fac şi pe asta, să nu mă rezum doar la mintea umană, sa fiu şi mai de ajutor şi să fiu acolo la nevoie. Psihologia şi medicina. Te ajută foarte mult să relaţionezi cu pacienţii, iar pe cei de pe secţia de psihiatrie chiar îi poţi ajuta, concret, palpabil şi cu rezultate. Au complianţă la tratament într-un final şi după ce eşuează n scheme de tratament. Dar, au şanse.
Mintea, trupul, organele şi tot organismul, dar cel mai important este sufletul. Uitasem de suflet, de liniştea sufleteasca, iar pe drumul binelui am uitat de mine. Degeaba eşti sănătos fizic, dacă simţi o durere de nevindecat în interior.
Frumos până aici.
M-am dezvoltat frumos ca om, caracter, cu toate că nu voi putea mulţumi pe toţi cei din jurul meu, şi nici nu mi-am propus să fac mari eforturi în sensul ăsta, pentru că mulţi văd, dar şi mai puţini cunosc sau mulţi mă văd şi tot mai puţini au şansa de a mă cunoaşte.
Am de dat atât de multe şi totuşi sunt o persoană izolată, cu prea puţini prieteni, fără o relaţie sentimentală, doar eu cu mine. Am încercat să îmi găsesc problemele nerezolvate, cele din copilărie, pe când mă simţeam handicapată la propriu datorită absenţiei masculine din viaţa mea, care psihologic vorbind ar fi o trauma. Nu mă simt atât de traumatizată ţinând cont că am ajuns ceea ce sunt azi şi fără să ajung pe şoseaua de centură dând vina pe abuz sau pe absenţă sau să mă apuc să iubesc un tată de care am fost privată, de genul sugar daddy.  Mi-am înteles lipsurile: de iubire, afecţiune şi comunicare cu o persoană de sex opus, am înţeles că devin nesigură când ajung să mă deschid şi îmi cunosc toate defectele, iar dacă cineva mă critică încerc să mă analizez şi să recunosc dacă este adevăr sau nu. Nu mi-a fost vreodată ruşine cu ce sunt sau cu ceva din viaţa mea. Am destule experienţe încât să scriu un roman. Nu o voi face totuşi, nu ar fi atât de relevant să scriu proză.
Am ajuns o luptătoare în timp. Dar se pare că încă pierd lupte cu oamenii. Sunt un magnet pentru oamenii nevindecaţi. Am crezut că din cauza problemelor mele atrag asta. Am încercat şi mai mult să mă analizez să văd de ce sunt atât de imperfectă, defapt era doar o iluzie.
Am zis să am o continuare, să fac să fie bine, să nu induc eroare.
Am încercat să repar, dar nu mai aveam puteri, mă stricasem şi eu de la atâtea gropi sentimentale şi atâtea suflete sfâşiate şi ele. Am văzut că nu mai simt la fel, că pe zi ce trecea eram tot mai departe de copilărie, departe de vremurile fără griji şi fără probleme. Mă îndepărtasem de fetiţa în rochie roşie cu bulie, cu părul lung, drept şi castaniu, de fetiţa care iubea tot ce era în jurul ei şi primea la fel de multă dragoste înapoi. Sentimentele si trăirile copilăriei, ce frumos era acolo! Dar în orice zi suntem copii, în fiecare clipa ne putem reîntoarce la iubire, linşte, pace sufletească, la siguranţa că totul este bine. Şi totul chiar este bine, trebuie doar să laşi binele să fie, să faci un exerciţiu de respiraţie, trage în piept aer proaspăt, forţe noi, energie, iubire, lumină, puritate şi expiră tot ce te apasă, lasă ceea ce ar perturba starea ta sufletească. Eşti un om nou, purificat. Eşti tot ce e mai bun, cea mai buna variantă a ta începe de acum şi pe zi ce trece vei aduce, pas cu pas, mai multe lucruri bune.
Urmează-ţi instinctul şi totul va veni natural. Lasă-te purtat de liniştea serii, de pacea sufleteasca ce te încearcă în momente mai puţin uşoare.
La 7 aveam nişte ritualuri ciudate rău. Făceam din noroi oameni şi îi puneam pe un carton gros, apoi le dādeam drumul pe apă. Se numea ritualul ploii. Nu ştiu exact cum şi de la cine am învătat treaba aia, dar cred că era mai mult decat un ritual al ploii. Un om plutind, fără griji, liber de orice alte situaţii. Doar el, pluta, aerul şi apa.
Imaginează-ţi cum ar fi să fii pe o plutā, fără sā ai nevoie de nimic, de nimeni şi să pluteşti, să te duci aşa mult în larg, şi cu cât te îndepărtezi de ţărm mai mult cu atât mai liniştit te simţi...departe, respiri aerul curat, te bucuri de soare, este o temperatură ideală, nici prea cald nici prea frig, este linişte şi tu o simţi cum îţi invadează fiecare celulă a corpului, o simţi cu fiecare respiraţie şi cu fiecare bătaie a inimii. Auzi pescăruşii, vezi un albastru infinit, marea, cerul, parcă se unesc la orizont, şi nu te gândeşti la nimic altceva decât la tine.
Te bucuri că respiri şi că tot ceea ce contează este prezentul.
Simţi libertatea şi eşti un om fericit! Eşti iubit, şi cel mai mult te iubeşti tu dintre toţi.
Am ajuns în copilărie de curand, parcă a fost ieri, în timpul unei şedinţe de terapie. Avusesem o dimineaţā grea, cu zilele dinaintea ei şi mai întunecate. Defapt, doar eu le dădeam nuanţa asta de întunecate, pentru că ele au fost bune analizând la rece, trāiam, respiram, sunt sănătoasă, şi ăsta este unul dintre cele mai importante lucruri. Un lucru de care nu suntem conştienţi atunci când le avem pe tavă. În fine, după dimineaţa aia am mers să încerc să găsesc o soluţie la ceea ce mi se întâmpla. Drumul mi-a fost pavat de lacrimi şi simţeam că nu mai ajung şi că nu mai pot respira, transpiram deşi afara nu era cea mai fierbinte zi, capul îmi pulsa de durere, avem cefalee peste tot, simţeam că mă prăbuşesc la propriu. Am intrat şi am ajuns la acest exerciţiu, cel care mă trimitea în copilărie.
Îl putem face împreuna.
Închide ochii, dupa ce vei fi citit acest paragraf şi imaginează-ţi că eşti într-o sală de teatru goală, întunecată, cu o scenă luminată. Tu te afli situat în primele rânduri, iar acolo observi că intri pe scenă tu, pe când aveai 7-8 ani. Vizualizezi perfect îmbracamintea, coafura. Dar cel mai important simţi ce simţeai atunci. Fii foarte atent la trăirile tale de atunci, simte-le ca şi cum ar fi acum. Apoi urci şi tu, adultul, alături de copil. Iei copilul de atunci, îl faci mic, mic, cam cât o cutie de chibrit, îl ţii în palmă şi îl priveşti în ochi, iar apoi duci palma la inimă şi îl laşi în inima ta. Laşi sentimentele acelea să te bucure, să le ai tot timpul, să îţi dea putere şi să te facă să zâmbeşti.
Mulţumesc terapeutului meu pentru acest exerciţiu, din acel moment am decis sa fiu din nou copil în suflet, şi să abandonez gândurile negative şi autolimitarea inutilă. Sunt un adult fericit, raţional, iubitor, pragmatic, dar cu un suflet de copil. Un suflet mare ce are de oferit doar iubire şi lucruri pozitive, lumină, energie, pozitivism în jurul meu. Sunt tot ceea ce este mai bun datorită mie. Eu mă formez sa fiu cum vreau.
Concluzia acestui text este că noi suntem pe deplin stăpânii propriilor trăiri, sentimente, emoţii. Noi ne hrănim creierul cu tot felul de lucruri. Alege să îţi hrăneşti creierul cu lucruri pozitive şi bune, să îţi fie ţie folositoare. Alege să fii mai bun şi să oferi lucruri bune celor din jur, pentru cā ceea ce dai, aia vei primi înapoi.

Tu îţi poţi rescrie scenariul oricând doreşti.