Te iubesc pentru tot ceea ce eşti, pentru ce nu ai fost şi pentru tot ceea ce vei fi! Eşti tu, cel mai bun om, un oarece om, a cărui simplitate m-a lăsat să fiu eu, al cărui zâmbet sincer îl preţuiesc, a căror certuri infinite au fost şi vor mai fi, contraziceri o mulţime, că tu, că eu, un infinit izvor. Mereu în sufletul meu vei fi avut loc, chiar dacă nu aş fi arătat asta.
Preţuiesc fiecare secundă lângă tine, fie şi la distanţă. Iubesc lucrurile necomplicate, oamenii ce îţi sunt acolo fie ce o fi, tu şi eu, înconjuraţi numai de ceea ce dorim...
Trec cu uşurinţă de la o stare la alta, iar asta nu mă încadrează la bipolaritate ci doar la extremism. Nu cred în căile de mijloc, cum ar fi indeciziile, nesiguranţa. Exista DA sau NU, alb sau negru, fara NU ŞTIU sau GRI. Nu poţi face pe prostul la infinit dând şanse oamenilor de cantitate. Încercarea moarte n-are, dar nici ulciorul nu va merge de prea multe ori la apă.
Nu îmi place cantitatea, dar nici cu puţin nu mă mulţumesc.
M-am confruntat de multe ori cu diverse tipuri de oameni şi probleme. Mă rog, eu personal nu numesc probleme micile rutini ale vieţii, spre exemplu faptul că nu ai situaţia financiară dorită sau că eşti nemulţumit la job, stresat din cauza anxietăţii că ceva încă nu s-a întâmplat, iar lista poate continua, fiecare o poate personaliza. Lucrurile sunt vagi şi trecătoare, noi suntem nişte consumabili odată cu trecerea timpului, ca nişte maşini vechi ce necesită piese noi. Şi adesea ajungem să ne compromitem şi acceptăm piese de a nu ştiu câta mână. Viaţa e prea scurtă ca să o risipeşti pe proastă calitate.
Mă întreb şi îi întreb pe cei cu care relaţionez, câţi dintre voi apreciaţi starea de sănătate? Fizică şi mentală. Am repetat asta la infinit şi o voi face mereu, pentru că este inevitabil să nu mă gândesc zilnic la ea. Câţi sunt cei cărora le pasă? Şi câţi menţin păstrarea acestei stări? De ce ajung mereu aici?
Pentru că sănătatea o avem marea majoritate până la o anumită varstă, dar puţini dintre noi au grijă de ea. Este ca un fel de copil sensibil, de care trebuie să ţinem cont şi să o răsfăţăm mereu, ca ceva drag ce preţuim doar după ce nu mai avem.Trec de la una la alta... şi încep să analizez. Văd multe feţe zâmbitoare şi totuşi goale pe dinăuntru.
Revin şi respir acelaşi aer cu tine şi totuşi în absenţa ta. Simt pulsul oraşului aglomerat, străzile largi şi totuşi goale, simt cum mă topesc pe picioare, de dor, de goală ce sunt. Nici nu mă mai orientez, să fie realitatea sau să visez? Confuză total, cu răni sângerânde, aşteptând ca să treacă timpul de parca-i oprit. E totul în van sau s-a prăbuşit din nou cerul senin peste lumea mea interioară. Cine ar putea să spună cât mai dureaza o lună...în vreme de răscoală.
Cu ochii împăienjănaţi, de oboseală fie oare sau să fi fost că m-am grăbit să cred în oameni şi în toate, că am sperat la infinit să fie cum mi-aş fi dorit.
Aşteptări am mii şi mii, gânduri, vise şi prostii, iubiri neconsumate, prea multe conversaţii nedigerate, prea mulţi ca tine buni de gură, o sa ma retrag în lumea mea mai sigură, mai singură.
Ambiţia şi costul ei, iubirea cu toţi nebunii ei, boala cu sănătoşii, ura şi odioşii, minciuna cu plebea socială, un râs isteric te înconjoară. Este o lume nebună şi ma ascund în braţele invizibile ce mă cuprind cu cea mai mare putere, scap uşor, încet şi sigur de durere.
Comentarii
Trimiteți un comentariu