Stratone's

Era totul gol si alb. Zapada nu ezitase sa se aseze peste natura deja moarta si totusi pregatita sa renasca. Soarele zambea sfiit pe cer din cand in cand, norii se strangeau si ei usor, usor, facand parca galerie la ceea ce avea sa se intample. In mijlocul pustiului se zareau doua umbre negre, venind din parti opuse si parca totusi erau ale aceleasi persoane. Parea sa fie bine si raul pregatindu-se de lupta. Avea toate motivele biata disperata sa se lupte. Era macinata de durere, sangele i se scurgea si lasa dâre in zapada stralucitoare. Era plina de rani. Dar mai mult suferea din cauza celor din interior. Acum gasi momentul, nenorocita, sa planga in voie. Putea sa urle dand vina pe ranile ce le avea sangerande. Dar nu asta era adevaratul motiv al suferintei. Era in inima, in suflet, in minte. Era cuprinsa de tot. Brazduita si secerata de ranile trecutului, gasise in sfarsit pretext sa planga fara sa ii fie rusine ca isi arata slabiciunea. Umbrele o inconjurau, iar vocile cons

Tu cat de mult te cunosti? Ai tocit pragurile cafenelei cu peretii afumati si lumina obosita de vreme, peretii satui de povestile nespuse ale necunoscutiolor. Vii in fiecare zi in acelasi loc obosit, in speranta ca te vei renaste. Nu ai cum, visezi in van, nu exista renastere in timp de moarte, dar tu, totusi speri, ca un obosit de cancer ce esti. Ai crezut ca azi vei intalni oportunitatea. Mereu te vezi cu oameni noi, nestiind exact drumul tau, cauti in altii, lumina. Nu te pot lumina, nu vreau asta. Vreau sa te intrebi, ce cauti, ce vrei de la multime? Cu ce crezi ca te va ajuta parada asta de oameni ce vin si trec prin viata ta? Ai un scop ascuns sau doar cauti sa iti lingi ranile trecutului in diverse forme? Bei acelasi jeg de bautura, esti mort pe dinauntru si totusi zambesti ca sa nu sperii. Dar tu te stii mai bine, si ma intelegi perfect. A fost demult sfarsitul emotiilor tale negative, deja te-ai resemnat intrebadu-te: "Oare cat mai pot duce?" Atat cat iti e dat, e