Monolog. Un bilet, doar dus... In drum spre nicaieri, va rog, sa fie. Si daca se poate sa fie loc la geam, sa pot privi in gol. Sa vad copacii cum stau pe loc, dealurile si vaile verzi si pline de culoare sa le observ gri si anoste. Un drum bun si o cafea, asta mi-am dorit, dar nu stiu de ce am primit un drum de spini si o cafea cu sare. Mergeam asa inspre gol, totul in jur era plin de veselie, numai eu, in lumea mea. Plina de creativitate, lucruri bune, oameni putini. Totusi, ceva tot nu e la locul lui. Tulburarea mea obsesiv compulsiva imi da batai de cap iarasi, perfectiunea ma chinuie, totul este aproape perfect, dar nu e. Nu stiu de ce mi se intampla astfel de lucruri, undeva gresesc. Dar nu inteleg unde. Zile de toamna. Ceata. Este totul in ceata, confuzie sau deziluzie. Nu mai stiu ce vreau. Sau nu sunt sigura de ceea ce am. Poate eu sunt veriga cea slaba din lant, si nu constientizez. As vrea sa ma cunosc, eu credeam ca ma stiu deja, dar fac imposibila viata celor d