Malnutritia Protein-Energetica

Poate te-ai întrebat de multe ori ce înseamnă să fii un om puternic şi liniştit, poate te-ai întrebat cum cel de lângă tine este în acest fel. Nu este atât de greu pe cât crezi. Nu există o reţetă magică, nu trebuie să urmezi nu ştiu ce paşi, nu ai nevoie de nu ştiu ce formări în domeniu psihologic de specialitate, ai nevoie să renunţi doar la măştile pe care le tot porţi. Ai sā negi asta. Ai să spui ca nu ai nici una. Dar ia hai sā recapitulăm: mergi la servici şi ai un colectiv mai tensionat, atunci îţi pui masca zâmbitoare şi înghiţi doar ca să te faci plăcut sau să nu cumva sā deranjezi. De ce nu eşti deschis, să îţi spui părerea,  să te faci înteles. Nu trebuie să fii plăcut şi acceptat de toţi cei din jurul tău, vei avea nevoie de oameni mai puţini dar adevāraţi şi pe care să te poţi baza la ora 3 dimineaţa când ai nevoie de o mână de ajutor.
Hai să plecăm din mediul ăla, ajungi acasă, trebuie să înghiţi aceleaşi mâncăruri, reci, înghiţite în noduri provocându-ţi dificultăţi în respiraţie, palpitaţii, nervi, insomnii. Trebuie să îţi pui a doua mască doar ca să menţii "pacea şi armonia căminului"... bullshit! În loc să comunici, ai ajuns să te cenzurezi, în loc să vorbeşti preferi să taci, scuipă nu înghiţi, explodează nu mocni, azi nu mâine, mâine va fi fost dat să fie prea tarziu. Mâine nu ştii ce aduce. Comunică ceea ce sufletul simte, nu fi constrâns, nu are sens să nu iubeşti, să urăşti, să ucizi pasiunea sau să nu mai fii tu.
Am uitat, sistemul, societatea, normele morale, aparenţele, identitatea... Kafka spunea: " învaţă despre sistem, acceptă-l, dar învaţă să îl trişezi!"
Cât despre societate? Ne plângem constant de oamenii din jur, de faptul că ni se pun piedici, că suntem prea întârziaţi mental, şi totuşi nimeni nu face mare lucru, ceva care ar putea face diferenţa. Şi nu mă refer la politică, este o arie prea "vastă" pentru cultura mea ca să pot intra în asemenea subiecte. Mă refer la fapte. Când ai coborât la nivelul unui om fără situaţie financiară şi ai încercat să îi faci o bucurie, de câte ori ai încercat să ajuţi un bătrân sau de câte ori te-ai pus în situaţia celui de lângă tine aflat în suferinţă? Ai încercat să vezi lucrurile prin ochii unui paria al societăţii? Sunt sigură că nu, au fost doar vorbe.
Aparenţele...da. Trebuie să pari! Uitasem demult de a încerca să par ceva ceea ce nu sunt. Nu îmi stă în caracter să o fac. E mult prea obositor psihic să mă prefac că plac sau că aş vrea să fiu placută, dar totuşi ne aflăm într-o lume plină de aparenţe, norme sociale impuse de snobi, de materialism. Am rămas fără identitate pentru că nu avem curaj să ne arătăm personalitatea din cauză că vom fi arătaţi cu degetul.
Dar dacă ar fi unul pe zi original, numărul originalilor ar creşte, iar aparenţele ar fi diminuate.
Am plecat de la măşti şi am ajuns până aici. Destul de departe am ajuns să schimb subiectul. Totuşi, toate transformările noastre psihologice pornesc din familie şi se întăresc la ieşirea noastră în societate. De mici suntem îndoctrinaţi şi ni se impun reguli în care nu credem şi cu care nu suntem de acord, afară pe stradă sunt alte reguli, şi încercăm să ţinem pasul cu normalitatea prin măşti. 
Am ajuns acolo unde îmi e locul. La limita dintre viaţă şi moarte.
Holurile astea goale şi triste presarate cu atâtea lacrimi... fără măşti. S-au spulberat vise, speranţe, dorinţe şi planuri de viitor. Atunci când moartea învaluie tot, uită. De măşti. Uităm să ne ascundem sau să ne prefacem. Nu mai ţinem cont dacă se scurge rimelul sub râul de lacrimi incontrolabil.  Dar nu este oare prea târziu? Nu este oare prea târziu să fim buni sau să lăsam măştile. Nu ar fi mai simplu să o facem acum, cât putem. Acum cât încă suntem în VIAŢĂ. Nu poţi să îţi imaginezi suferinţa, dar o poţi simţi prin alţii dacă eşti destul de empatic. Poţi învăţa din greşelile altor şi din suferinţa lor. 
Fiecare zi şi fiecare moment ar putea fi momentul în care să te apuci să iei exemplu sau să fii un exemplu bun de urmat. Fii om. Nu te costă nimic. Nimic material.
Faţă în faţă privind moartea în ochi, atunci nu ai nici o valoare. Nu mai ai nimic rămas. Ce ar fi fost dacă, nici că mai contează acum. Îţi derulezi rapid totul, copii, fericirea, tristeţea şi bucuriile, ai fi vrut să... dar... ar fi fost altfel dacă ai fi putut schimba cumva.
Ai visat la atâtea şi atâtea, au fost în van. Ai fost în atâtea locuri şi acum eşti plin de jeg într-un pat de spital şi mai jegos decât caracterul tău trecut. Şi acum ce? Ce mai urmează? Dacă o să primeşti o altă şansă vei face lucrurile altfel? În nicinun caz. O vei lua de la capăt ca şi cum şansa aia ţi s-ar fi cuvenit. Ca şi cum ai fi fost să fii buricul pământului.
Te întrebi de ce este atâta trisţe printre rândurile mele? O să îţi răspund simplu: asta este defapt realitatea, poate nu realitatea ta, dar eu de acolo vin. De unde vine suferinţa, de unde oamenii sunt în cea mai intimă şi adâncă suferinţă. De acolo de unde oamenii sunt simpli, îşi duc viaţa de pe o zi pe alta, unde sunt într-o luptă continuă. De acolo de unde ne agăţăm de speranţă, minuni, miracole, de îngeri şi de demoni, dintre viaţă şi moarte. De acolo de unde întrebări rămân fără răspuns, de unde soarele apune pentru totdeauna.
Pentru că toţi suntem egali. Nu va fi cu nimic diferit atunci când vom fi în faţa morţii. Şansele vor fi aceleaşi, în acelaşi loc vom sfârşi indiferent de statutul social. Şi totuşi, să ne iubim aproapele!