O iarna

Perfect sau imperfect, infect sau defect. Poti sa o numesti cum vrei tu, pana la urma ce stii tu despre povestea tarfelor de strada, despre cea care ucide, despre umbra din ochii celui de succes, despre psihopatul ascuns in chipul de inger, despre crima. Omor incet si sigur, tot ce este in jurul meu, pentru ca iubesc sa fiu neinteleasa si trista, nefericita in lumea mea fara ipocriti. Resping ca sa ma protejez, nu o sa ma vezi ca procastrez. Respir, adulmec, făuresc, gandesc la visele frante si la ceea ce ar fi putut fi, dar nu a fost, pentru ca am distrus. Imi curge boala asta incurabila prin venele si mai bolnave si subtiate de timp, sufar fara scapare, indiferent de disperare, sufar din pacat, din ce a fost si s-a destramat. 

Scriu mizerii deprimante, dar defapt rad. Cat de sadic sa razi dupa crima? 

Am inteles ca ma urasti din tot sufletul tau. Iti multumesc. Cu asta ma hranesc, cu ura si furia ta, ma fac sa ma simt superioara tie, pentru ca reusesc sa te domin cu atitudinea mea indiferenta, sa vezi cat de mic esti daca ai ajuns sa urasti. 

Ai vrea sa ma spanzuri, sa ma tai si sa ma faci bucati, dar zambetul dupa buze nu mi-l vei putea sterge din mintea ta, imbratisarile calde si convorbirile interminabile cu nimeni nu le vei mai avea, pentru ca eu sunt EU. Te voi bantui. Voi fi mereu standardul cu care iti vei compara viitorul. Plina de defecte si totusi perfecta. 

Ochii astia inlacrimati azi sunt mai frumosi pentru ca au plans de bucuria eliberarii. Nu vei putea schimba nimic, nici timpul si nici trairile. Nu vei putea sa dobori ceea ce e pe zi ce trece mai puternic. 

Sunt mai increzatoare ca maine voi fi mai mult EU, si ieri va fi ca si uitat, dar totusi va fi marcat, undeva pe piele, alaturi de alte mii de cicatrici invizibile facute de tine si de altii ca tine. 

Respir aerul iernii, este la fel de puternic ca si mine. Las in urma esecurile, tristetea, crima, stima, orgoliul si tot ce mai era. Sunt un nou EU, mai puternic. Pentru ca pot sa fiu. Pentru ca imi controlez tot corpul si trairile, ma autoprogramez, exact asa cum obisnuiai sa ma numesti, robotul. 

Nu, nu as putea in veci sa te urasc. Te voi subjuga mereu, eu fantoma viselor tale. Ai incercat sa ma ucizi de multe ori, si totusi, nu ai reusit vreodata, pentru ca esti dependent de mine. 

Nu urasc pe nimeni. Nu am facut-o pana acum, nici nu mi-am propus sa o fac de acum incolo. Scrierile mele pot exprima ura, dar nu asta vreau sa transmit. Sunt prea linistita in interior ca sa ma agit pentru ceea ce este afara. Ma agit. Dar nu asa oarecum. Ma agit ca imi pasa. Ma agit pana cand fac atacuri de panica, pana cand simt cum inima imi da palpitatii, cum sangele imi curge prin vene si artere cu o viteza anormala pentru normal, pana cand creierul incepe sa se scurtcircuiteze. Ma agit pana la moarte. 

Nu as putea sa urasc. De ce sa fac asta? Fiecare are sensul sau, fiecare isi croieste calea lui. Nu trebuie sa urasti. Unele lucruri nu sunt facute sa se incadreze in puzzle, cum unii oameni nu sunt predestinati sa incapa in viata noastra. De ce sa urasti cand poti sa iubesti? Mereu mi-am transformat energia negativa in chestii creative.

De ce sa urasc cand pot sa creez? 

De ce sa urasc cand pot sa iubesc?

De ce sa urasc cand pot sa ajut?

De ce sa urasc cand pot sa construiesc?