Singuratatea
Neprihanita-ti soarta
De-atata amar, tu te-ai uscat
Sufletu-ti indurerat,
De ce a fost, tu n-ai uitat.
Si te trezesti, sorbind
Din cupa neagra, cu venin
Aivea parca vezi, o groaza de gramezi
O multa adunare, ce iti da asteptare...
In minte nu e gand, e loc sa fii plangand
Pe trup e siroita, o lacrima livida.
Te trece un fior, de-a dragului amor
A timpului trecut
Te vezi iar dimineata, atarni de-un fir de ata.
Si esti ca o ruina
O flacara mocnind, la vremea ce-a apus
Te simti, te minti, esti ca si dus...
Nimic nu ti-a ramas,
Nici clipa, nici un ceas
Te chinui, rancezind,
O dragoste dorind...
Dar nu va fi sa fie
Ceea ce ti-ai propus,
Caci vremurile tale bune
Demult au tot apus,
Ca apa de pe rau s-au scurs.
Plecat-au ele iara
Lasand o grea povara
Asupra-ti ca o boala...
E ea singuratatea, ce-a de care-ai fugit
Acum veni momentul, cipa cand te-a gasit.
Degeaba plangi acum,
Nu poti sa iti doresti, sa fi fost in alt fel.
Ce ai sadit culegi!
De nimeni nu te legi...
Comentarii
Trimiteți un comentariu