Singuratatea

Neprihanita-ti soarta

De-atata amar, tu te-ai uscat

Sufletu-ti indurerat,

De ce a fost, tu n-ai uitat.

Si te trezesti, sorbind

Din cupa neagra, cu venin

Aivea parca vezi, o groaza de gramezi

O multa adunare, ce iti da asteptare...

In minte nu e gand, e loc sa fii plangand

Pe trup e siroita, o lacrima livida.

Te trece un fior, de-a dragului amor

A timpului trecut

Te vezi iar dimineata, atarni de-un fir de ata.

Si esti ca o ruina

O flacara mocnind, la vremea ce-a apus

Te simti, te minti, esti ca si dus...

Nimic nu ti-a ramas,

Nici clipa, nici un ceas

Te chinui, rancezind,

O dragoste dorind...

Dar nu va fi sa fie

Ceea ce ti-ai propus,

Caci vremurile tale bune

Demult au tot apus, 

Ca apa de pe rau s-au scurs. 

Plecat-au ele iara

Lasand o grea povara

Asupra-ti ca o boala...

E ea singuratatea, ce-a de care-ai fugit

Acum veni momentul, cipa cand te-a gasit.

Degeaba plangi acum,

Nu poti sa iti doresti, sa fi fost in alt fel.

Ce ai sadit culegi!

De nimeni nu te legi...